Singurătatea alergătorului de cursă lungă

Deseori avem tendinţa să supraevaluăm importanţa muncii noastre şi să trecem prea uşor cu vederea eforturile colegului de lângă noi. Nu ştiu cât este de normal, dar mie mi s-a întâmplat. Dar şi mai des se întâmplă să nu înţelegem ceea ce-l motivează pe cel ce încearcă să se autodepăşească. Nu înţelegem şi nici nu ne interesează să înţelegem. E meseria lui. El şi-a ales-o. Să şi-o facă. Reducând la esenţă poate că aşa este. Dar, dacă încercăm să înţelegem, descoperim munca făcută din pasiune. Omul acesta nu cere mult. Să fie lăsat să muncească şi să-i fie recunoscute meritele. Nu aşteaptă căruţa cu bani. O apreciere este de mult ori suficientă. Este suficient să-l încurajezi şi entuziasmul lui îl va face să meargă până în pânzele albe.
În general nu-l interesează să ocupe funcţii de conducere. Prea multă bătaie de cap, iar el are treabă. Nu are timp de şefie. Interesul se trezeşte abia atunci când vede că este obstrucţionat gratuit de vreun şef incompetent. Nu-l interesează faptul că ani de zile l-a cărat în spinare. Nu contează că şeful a avansat şi s-a menţinut pe munca lui. Acceptă cu uşurinţă faptul că şeful are salariul dublu faţă de al lui. Dacă acesta este preţul pe care trebuie să-l plătească pentru a-şi asigura liniştea necesară pentru a-şi duce mai departe munca pe care o face din pasiune este gata să-l plătească fără să se întrebe dacă este moral.
Dar vine momentul în care şeful nu-şi mai controlează orgoliile. Începe să creadă că ideile sunt chiar ale lui. Începe să uite de unde s-a plecat. Se trezeşte în el impulsul de dominare, îşi doreşte să controleze, să-şi impună voinţa, chiar dacă nu are habar despre ce este vorba. Doar este şef, nu?
Şi atunci prietenul nostru începe să deschidă ochii. Vede că este scos la concurs un post de şef mai mare sau mai mic. Stă un pic, se gândeşte, analizează şi ajunge la concluzia că postul respectiv l-ar ajuta să-şi ducă munca mai departe. Ar putea obţine rezultate chiar mai bune. Satisfacţia profesională ar fi şi mai mare. Şi atunci de ce nu? Dacă şeful, căruia îi cunoaşte foarte bine nivelul, a reuşit să se descurce, împuternicit fiind atâta timp, el de ce nu s-ar descurca?
Şi plin de încredere se hotărăşte să se înscrie la concurs. Fie ce-o fi! Cel mai bun să câştige. Dar… abia atunci descoperă că ori nu îndeplineşte condiţiile de studii, vechime în specialitate, înălţime sau culoare a ochilor, ori nu reuşeşte să găsească vreo carte trecută în bibliografie drept “must be” deşi nivelul acesteia nu depăşeşte nivelul “Idiot’s guide”, ori nu are timpul fizic necesar pentru a obţine copii legalizate după toate actele care i se solicită.
Descurajat, renunţă dar îşi promite că va fi atent să vadă cine îndeplineşte criteriile solicitate. Şi descoperă că şeful incompetent este candidatul ideal. SINGURUL…
Vine vremea concursului şi vede cum şeful cel făr-de-har, şi mai ales cel făr-de-habar, trece probă cu probă ceva mai uşor decât gâsca prin apă. Vine şi momentul anunţului final. Felicitări, temenele ş.a.m.d. E clar! ŞEFUL este singurul potrivit să ocupe postul. De data asta validat în urma unui concurs fără cusur.
Dar lucrurile nu vor mai fi niciodată la fel. Prietenul nostru a deschis deja ochii. Acum este descumpănit de credulitatea de care a dat dovadă. E clar că nu contează cât de bun eşti. Principalul este să fii CANDIDATUL IDEAL (aşa cum a fost definit de Roşu Împărat… vă mai aduceţi aminte de el…?).
ŞEFUL se mândreşte cu alergătorii lui de cursă lungă. Îşi închipuie că a reuşit să le pună ochelarii de cal şi de acum totul va merge ca uns. Dar se înşeală. Până acum alergătorii lui au participat benevol la cursă. Fără orizont, fără peisaj. Asta nu-i interesa. Doar drumul conta. Până acum…
Acum “alergătorii” au învăţat că au o opţiune. Că întotdeauna există o opţiune. Şi asemenea puştiului lui Tony Richardson au învăţat că singurătatea alergătorului de cursă lungă poate fi curmată. Chiar dacă asta presupune să te opreşti din cursă cu câţiva metri înainte de finalul care oricum nu-ţi aparţine. Pentru tine importantă a fost cursa. Acolo ai dovedit că eşti cu mult înaintea plutonului.
PS Nu vreau să credeţi că aţi citit o pledoarie împotriva şefilor. Dimpotrivă. Am avut onoarea să lucrez cu şefi în faţa cărora şi acum îmi scot pălăria plin de stimă nedisimulată şi neprefăcută. Pur şi simplu am vrut să trag un semnal de alarmă împotriva actualului sistem de promovare care este mult mai inechitabil decât vechiul sistem bazat pe propuneri de avansare venite din partea şefului ierarhic. Cel puţin atunci aveai o şansă dacă aveai bafta unui comandant inteligent… (sura: penifest)